Structura „din punct de vedere” se utilizează atunci când este urmată de un adjectiv, ca în exemplele: „din punct de vedere lingvistic”, „din punct de vedere emoțional” sau „din punct de vedere politic”.
Structura „din punctul de vedere” este întrebuințată atunci când nu este urmată de un adjectiv, ci de un substantiv însoțit de articolul genitival al, ca în exemplele: „din punctul de vedere al politicianului” sau „din punctul de vedere al profesorului”.
Deși adjectivul „drag” are o singură formă acceptată pentru masculin și feminin plural – „dragi” –, vorbitorii au tendința de a diferenția cele două genuri și, din această cauză, apare forma incorectă „drage”, mai ales atunci când aceasta capătă valoare substantivală, în prezența unui adjectiv pronominal „mele”. Totuși, este destul de greu de crezut că sunt vorbitori care utilizează adjectivul cu această formă în poziția sa prototipică, adică lângă substantiv: „colege drage”, „drage colege”.
În consecință, singura formă corectă de feminin plural este „dragi”, indiferent că discutăm despre situația în care adjectivul stă înaintea substantivul determinat și îi preia articolul („dragile (mele) colege”) sau despre utilizarea în cazul vocativ (a adjectivului substantivizat) („dragile mele”).
„Mai avem decât o pâine.”
sau
„Mai avem doar o pâine.”
Dată fiind relația de sinonimie care există între cele două (semi)adverbe restrictive din limba română, folosirea corectă a acestora pare să dea bătăi de cap multor vorbitori. Greșeala rezultă din încălcarea unei restricții foarte clare, potrivit căreia decât se folosește exclusiv în construcții în care verbul-predicat este la forma negativă: „Nu mai avem decât o pâine”, în timp ce semiadverbele doar și numai sunt folosite în structuri cu forme afirmative ale verbului-predicat (cum este cea din enunțul al doilea).
Singura formă corectă și acceptată pentru modul condițional-optativ al verbului respectiv este „(mi)-ar plăcea”. Infinitivul verbului este „a plăcea”, iar condițional-optativul se formează cu verbul auxiliar „a avea” (în acest caz, „ar)” și cu infinitivul. Prin urmare, nu spunem „Mi-ar place să merg în excursie.”, ci „Mi-ar plăcea să merg în excursie”. Aceeași greșeală apare și la verbul „a părea”, care nu are la modul condițional forma „(s)-ar pare”, ci „(s)-ar părea”, întrucât infinitivul este „a părea”, nu „a pare”.
De foarte multe ori, vorbitorii sunt confuzi în legătură cu scrierea corectă a unor verbe (și nu numai) care au în structura lor „ș/j + a/ea” la modul indicativ, timpul prezent, persoana a III-a, singular și plural.
De ce se scrie corect „așază, înșală”, dar „trișează”, „se furișează „sau” aranjează”?
Confuzia este cu atât mai mare cu cât oamenii tind să le și pronunțe la fel. Explicația privind scrierea diferită a acestor forme are însă legătură cu o regulă destul de greu de înțeles pentru un neinițiat în „tainele” limbii române. Prin urmare, conform normei actuale, dacă „ș „sau „j „se află în interiorul radicalului verbului, acesta va fi urmat de „a” la indicativ prezent, persoana a III-a, singular și plural, iar dacă de află la sfârșitul radicalului, va fi urmat de „ea”: („a așeza” – infinitiv, „așaz-” – radical + terminația „-ă”; „a trișa” – infinitiv, „triș-” – radical + terminația „-ează”).
În consecință, vom scrie: „Elevii se așază în bănci.” și „Cei care sunt corecți în viață nu trișează niciodată”. Urmând aceeași regulă, putem explica și forma substantivului „greșeală”, substantiv alcătuit din radicalul „greș-” (terminat în „ș”) + terminația „-eală”.
Folosirea frecventă a verbului „a vrea” din limba română în locul sinonimului său mai vechi „a voi” a dus la producerea unei greșeli foarte întâlnite astăzi atât în comunicarea scrisă, cât și în cea orală.
Este vorba despre apariția și utilizarea unei forme hibride – „vroiam” – pentru modul indicativ, timpul imperfect, formă apărută ca urmare a unui proces de „contaminație, „adică de” încrucișare lexicală „dintre cele două variante corecte de imperfect ale verbelor discutate: „vream” + „voiam” (Nedelcu 2011: 170). Prima („vream”) este resimțită de către vorbitori drept incorectă sau greu de pronunțat, deși este înregistrată în DOOM2 (2005), iar a doua („voiam”) este considerată învechită sau regională (deși apare, de asemenea, în DOOM 2 (2005)). Prin urmare, vorbitorul construiește o altă formă – „vroiam” –, care nu este nici corectă și nici înregistrată de DOOM2, întrucât nu există verbul „a vroi”. Forma corectă pentru indicativ imperfect este „voiam”:
„Voiam să spun și eu același lucru”, nu „Vroiam să spun și eu același lucru”.
Numai prima formă – „să aibă” – este corectă pentru modul conjunctiv (persoana a III-a, singular și plural) al verbului „a avea”, varianta „să aibe” (sau „să aive/să aivă”) nefiind acceptată de normele limbii române literare.
„Merită să luăm această mașină!”
sau
„Se merită să luăm această mașină!”
Folosind modelul unor verbe precum „se cuvine” sau „se cade”, vorbitorii limbii române tind să folosească pronumele reflexiv „se” și alături de verbul „a merita” (sau „a exista” – vezi formulări de tipul: *„Nu se există ceva mai frumos ca apusul soarelui”.) pentru a construi o valoare impersonală.
Aceste utilizări sunt însă greșite, verbul „a merita” fiind un verb tranzitiv, a cărui acțiune se răsfrânge asupra unui obiect. Prin urmare, este corectă doar formularea din primul enunț „Merită să luăm această mașină!.
Auzim frecvent în limba vorbită actuală formulări de tipul: „Nu zi/ fă asta!” sau „Nu te du acolo!”. Greșeala pe care o identificăm în astfel de enunțuri este cauzată de necunoașterea modului de formare a imperativului cu formă negativă din limba română. De fapt, vorbitorul cunoaște forma afirmativă a acestui mod verbal” „(“Zi /fă asta!” sau „Du-te acolo!”), dar problema este că el utilizează aceeași formă și pentru valoarea negativă.
O regulă foarte strictă din morfologie ne spune însă că forma negativă a verbului la modul imperativ nu se formează de la forma afirmativă, ci de la forma de infinitiv a verbului, căreia i se adaugă negația „nu”.
Prin urmare, dacă știm formele de infinitiv ale verbelor: „a zice, a face, a se duce,” o să fie foarte ușor să ajungem la variantele corecte ale modului imperativ: „Nu zice/ face asta!” sau „Nu te duce acolo!”
Folosirea pronumelui relativ „care” fără prepoziția „pe” în poziția sintactică de complement direct este una dintre cele mai frecvente greșeli morfosintactice din limba română de astăzi. Auzim sau vedem adesea construcții greșite precum: *„Soluţiile care le propun sunt clare.”, *„Am găsit cartea care o căutam”. Conform normelor actuale, utilizarea acestei prepoziții alături de pronumele relativ „care” (și nu numai) este obligatorie în limba română și se justifică prin încercarea de a diferenția subiectul de complementul direct dintr-un enunț. Comparați enunțurile:
„Acela este băiatul care mă ajută la teme”. („care” = subiect)
și
„Acela este băiatul pe care îl ajut la teme.” („care” = complement direct)